Vine un moment in viata unui om in care cum intra intr-un magazin de decoratiuni interioare incepe de scaneaza dupa inca o farfurie alba si nu pleaca de acolo pana nu ia cu el macar o lingurita desperecheata sau un prosop de bucatarie cu imprimeu interesant. Ok, poate nu e un moment din viata oricarui om dar sigur e ceea ce fac mai toti food bloggerii sau pasionatii de food photo, mereu cu ochii in patru dupa recuzita pentru pozele lor. Cam asta faceam eu la Ikea acum ceva zile cand am dat peste aceasta minunatie de bol cu picior, un pahar expandat in fata caruia am inceput sa visez la tot ce ar putea sa tina in el. Numarul unu pe lista  a fost un "trifle" pe care planuiam sa il fac de revelion, dar n-a mai fost cazul catortul cu banane si ciocolata ne-a fost de-ajuns. 

Azi e exact un an de cand m-am lansat la apa cu Cookie Jar si am zis ca ar fi frumos si rotund sa sarbatorim cu niste macarons, ca doar asa am si inceput. La primele macarons ziceam ca e norocul incepatorului. Acum, dupa un an, cateoadata inca mai cred ca e norocul incepatorului dar daca am invatat ceva de la fursecurile astea cu personalitate este ca repetitia e intr-adevar mama invatarii.

Pai cum era sa se termine 2011 si sa nu va las cu ceva delicios, un proiect cu care sa incepeti 2012, poate, si sa va urez toate cele bune si multe clipe dulci in 2012? Pentru aceasta ocazie speciala, m-am dat jos de pe canapeaua pe care am locuit de la Craciun incoace (si ce bine a fost! :D) si am facut un tort numai bun sa va dea energie pentru o noapte intreaga de petrecere. Reteta e adaptata din  Ready for Dessert al lui David Lebovitz si e un tort aromat cu banane si glazura generoasa de ciocolata. Pentru decoratiuni am apelat tot la David si minunatele lui trufe de ciocolata si am rascolit casa dupa margele si drajeuri sclipicioase :).

Azi am incheiat un an de munca de-a dreptul halucinant, iar despre decembrie nici nu stiu cand a trecut... Nu mi-e foarte clar ce am facut intre 1 decembrie si azi, am ceva poze si niste martori care mai acopera golurile cu marturii despre sute de cupcakes si mii de decoratiuni si altii care m-au vazut si pe la birou. As vrea sa le multumesc pe aceasta cale oamenilor minunati din viata mea care m-au ajutat si m-au suportat zilele acestea pe langa ei si voua celor care mai dati pe aici in speranta ca o sa apar si eu :). Cumva le-am facut pe toate si desi sunt foarte obosita ma simt foarte bine. Probabil e din cauza lucrurilor minunate care stiu ca vin sau care e posibil sa vina. Nu ma apuc acum de facut bilanturi, ne mai auzim noi pana la anul, dar va las cu atmosfera de sezon si veselie, ceea ce va doresc din plin de Craciun!

Pentru primul 1 Decembrie pe care eu si blogul meu il sarbatoream impreuna m-am gandit ca ar fi frumos din partea mea sa fac un desert romanesc. Pe lista candidatilor intrasera un fel de prajitura din malai, o amintire din copilarie, din Maramures, galusti cu prune si papanasi (varianta fiarta si dati prin pesmet, alta amintire din copilarie).

Pe 30 seara, eu inca mai dezbateam daca n-ar trebui totusi sa fac o placinta cu dovleac si sa scap de privirile pline de repros pe care mi le arunca, de pe raft, dovleacul de placinta pe care l-am adus de la tara.

In seara asta, timp de aproape 15 minute am purtat o esarfa neagra peste ochi ca sa "vad" cum e sa nu vezi. Observand ca orbecai prin casa, mama si Paul, sotul meu, m-au intrebat daca mi-e bine. Le-am zis ca da si ca m-a rugat Raluca sa particip la o campanie de Ziua Internationala a Persoanelor cu Dizabilitati, care e astazi. Asa ca, activitatea mea a devenit respectabila si m-au lasat sa imi vad de treaba. Imediat ce mi-am pus esarfa m-am gandit sa ii dau sms Ralucai sa ii spun ce fac, apoi amintindu-mi ca nu am cum sa tastez, am zis ca o sa o sun. Cand mi-am dat seama ca nici asta nu pot face fara ajutorul cuiva, am zis ca o sa stau pe canapea pana trece timpul. Dar, brusc, doar pentru ca nu puteam sa fac mare lucru parca ma apucase harnicia.

M-am gandit ca daca zic tarta lenesului in franceza suna mai degraba sofisticat (fata de adevarul total lipsit de eleganta). Eu aveam o datorie morala fata de cei peste 50 de oameni care au dat like la pagina mea de Facebook ca sa ma ajute sa intru iar in bucatarie :), dar sunt si intr-o criza fantastica de timp in ultima vreme, asa ca am apelat la niste scurtaturi pentru tartlele despre care vorbim aici. Norocul meu era ca aveam la indemana diverse semi-preparate din care sa incropesc ceva rapid. In frigider ma astepta niste aluat nisipos ( executat intocmai ca aici), de curand imi luasem niste forme nou-noute de tarte individuale (cu diametrul de 6 cm) asa ca mi-am luat avant si m-am pus pe copt. Mai intai orb: am decupat niste patrate din hartie de copt le-am mototolit ca sa nu stea batzoase,  le-am pus peste aluat si am umplut cu orez (crud). Le-am copt 7 - 8 minute la 190 de grade, am scos hartia cu orezul si le-am mai copt aprox 6 - 7 minute pana s-au rumenit putin.

Toamna/anul asta am/avut o serie de zile in care mi se parea ca n-o sa termin niciodata ce am de facut. Cum bifez ceva apar alte doua taskuri, ca si cum lista mea de To Do ar fi Hydra, iar eu, sa fim seriosi, nu-s Hercule! Ei, intr-o astfel de saptamana am primit o gura de aer si-am lasat putin treaba de izbeliste pentru niste rasfat de cinci stele cu Ana, Mazi, Monica si Elena, la Marriott.

Intre mine si Marriott-ul din Bucuresti e ceva istorie, am o slabiciune pentru locul asta deoarece imi aminteste de oameni dragi. Cand lucram eu la o companie de retail care avea birourile la doi pasi de Marriott dar parca in alta lume (pe soseaua Trafic Greu, sugestiv nume, nu?), Marriott-ul si mai ales Vienna Cafe (acum Vienna Lounge) era locul unde ne premiam cam o data pe luna (si zic ne premiam pentru ca la salariile pe care le aveam exact asa parea :p). Motivele premiilor? Nici nu-mi mai amintesc. Imi amintesc doar de cat de bine ne simteam, de cea mai buna ciocolata calda pe care am baut-o vreodata si de cafea buna, de o masa galagioasa la Champions unde am primit toate volumele Harry Potter care aparusera pana atunci si de Adina, Raluca, Alexandra si Yiannis, my dream team, oamenii pentru care mergeam la munca, pe Trafic Greu, cu drag. In plus, intr-o tara unde, ca si client, de multe ori te simti pus la colt ca ai indraznit sa deranjezi cu o intrebare, locurile unde serviciul de calitate nu este doar prioritar, ci este motiv de mandrie pentru toti cei care lucreaza acolo, mie una imi creeaza o stare de confort ca o haina calduroasa in gerul iernii.

Sunt rusinos de in urma cu povesti despre doua iesiri foarte simpatice cu grupul meu favorit de foodies.
Incep, in ordine cronologica, cu cina de la Loft, unul din cele mai posh (iertati englezismul, dar asta e cuvantul ce caracterizeaza cel mai bine restaurantul) locuri din Bucuresti si care, probabil, ar fi ramas un mister pentru mine fara invitatia viaCrazy Mother Cooker, care i-a adunat de-a lungul mesei pe pe Madalin (Wine and Knives), Smaranda (Zana Eficientei) Mazi (Chez Mazilique), Cookie (Easy Peasy), Elena (Le Blog Piquant) si subsemnata sa incercam meniul propus de Chef Samuel Le Torriellec.