Acum mai bine de o luna, prietena mea, Anca, m-a rugat sa pun link-ul, pe care poate l-ati vazut in stanga, catre Fundatia Sf. Dimitrie, pentru ca aveau o campanie de strangere de fonduri care sa ii ajute sa echipeze micii scolari de care au grija la centrul de zi,  cu cele necesare pentru scoala.

Nici macar n-am stat pe ganduri. Pe cei de la Sf Dimitrie ii stiu de pe vremea studentiei si le datorez prima experienta de voluntariat si primul contact cu oamenii buni care incearca sa indrepte putin din nedreptatile societatii noastre. 

Stiu putine persoane carora le place ouzo si daca va aflati in categoria asta (in care ma aflu si eu, de altfel) sa nu va lasati descurajati de titlu. Reteta asta a fost in mare pericol pentru ca era cat pe ce sa mananc smochinele direct din tava si sa nu mai fac niciun clafoutis. Dupa ce am venit cu plasa de smochine de la supermarket am cautat in lung si-n lat ceva mai provocator de facut cu ele. Am ajuns la reteta asta adaptand si combinand doua retete a doi pastry chefs cu multe stele Michelin: Michel Roux (Pastry Savoury & Sweet) si David Lebovitz (Ready for Dessert).

In vremuri de restriste, cand termenele limita de toate felurile stau calare pe tine (si nu tu pe ele), cred ca toti meritam o portie de ceva pe care sa-l savuram cu mormaieli de placere si pana la refuz, fara sentimente de vinovatie. Sau cel putin asa am pledat eu in fata acuzatiei ca am mancat un cheesecake intreg (aproape). N-aveam de gand sa il impart nici macar virtual, dar nu ma rabda inima, a fost prea bun si e cu dedicatie pentru oricine are o zi grea.

Privind inapoi la luna septembrie, mi se pare ca a trecut intr-o clipa, numai ca in clipa asta am ingramadit o gramada de lucruri: am cunoscut oameni frumosi, am muncit mult dar cu folos si am avut parte de cateva proiecte dulci la care mi-a placut sa lucrez. Am asteptat sa termin cu ele, ca sa fac un fel de recapitulare.

Il mai stiti pe Trompitza? Ei bine, pentru acelasi bebe, parintii lui au venit cu o idee super simpatica pentru tortul de jumatate de an:

Acum o saptamana am cedat si am recunoscut si eu ca s-a facut toamna. Intorcandu-ne de la munte, speram sa mai gasesc oameni care sa vanda mure, pe marginea drumului, numai ca toata lumea vindea pere, prune si mere asa ca, vazand cum sta treaba, am tras si noi langa o poarta, am luat o plasa de pere si ne-am vazut de drum.

Nu stiu de unde mi se trage iubirea neconditionata pentru jeleuri. E posibil sa fie amintirile din Epoca de Aur cand jeleurile erau printre putinele dulciuri decente care se mai gaseau de cumparat sau o fi faptul mai evident ca imi place orice cu o cantitate nesimtita de zahar in compozitie. Ideea e ca pana acum aproape un an, fara sa fi investigat problema in profunzime, jeleurile mi se pareau o treaba din cale-afara de complicata ca sa le produc moi meme, in bucataria mea mediu-echipata.

In mai, anul asta, umblam cu Paul (sotul) bezmetici prin Sinaia in cautarea unui loc cu mancare buna si in care sa te simti la munte, sa nu fie muzica de prost gust si sa nu fie Taverna Sarbului dar n-am gasit si nici Trip Advisor nu ne-a salvat (doua din primele 3 recomandari nu mai existau). Dar de acum, mi-e clar: in Sinaia, mancam la Kuib.  Cand zici cuib, in general, te gandesti la protectie, caldura, acasa. Cam asta e senzatia pe care ti-o da Kuibul din Sinaia, un restaurant pe care l-am descoperit acum doua week-enduri impreuna cu the cooking wizes din spatele Chez Mazilique, Easy Peasy, Le Blog Piquant si Foodie Family (dimpreuna cu ai nostri soti/prieteni).

Saptamana asta sunt plecata in delegatie, asa ca am pregatit un mic pachetel de drum cu dublu scop - sa fiu premianta clasei pe care o iubesc toti colegii ca le face briose pentru drum si sa consum niste perisabile care nu ar fi rezistat in frigider pana la capatul saptamnii, cand ma intorc de pe drumuri.

Si deci am pus cap la cap niste muffins si cremoase si rugoase, si dulci si acrisoare, numai bune de mic dejun sau de snack-uit pe masina.