Lună: martie 2011

Weekend-ul trecut am fost plecati la tara si, desi imi fac un mic bagaj de lucruri esentiale, in caz ca ma apuca cheful de copt (lucru foarte probabil) sau avem cu cine imparti desertul (asta e mai greu de cand anumite persoane, se stiu ele care, au plecat si ne-au lasat singuri), optiunile sunt totusi limitate.

Am observat ca cel mai des la tara fac tarte (si fripturi de porc, dar asta ar fi pt alt blog :p). Asta pentru ca necesita putine ingrediente, pe care le pot gasi cu usurinta (sau aduce de acasa) si daca e vara, am sanse sa fie ceva fructe proaspete prin gradina.

De data asta am luat martipan cu mine iar restul ingredientelor, fie le aveam, fie le-am rezolvat rapid dintr-un supermarket in care am intrat pe drum. Intentionam sa incerc reteta lui Michel Roux, din minunata carte ” Pastry, Savoury & Sweet“, dar reteta lui a sfarsit prin a fi doar o referinta pentru ca am citit in diagonala si am folosit cantitati diferite si alt procedeu. La un moment dat o sa incerc si reteta lui pentru ca sunt curioasa care ar fi diferentele.

Pana acum am experimentat cu trei aluaturi pentru tarte: pate brisee, pate sucree si pate sablee. Primele doua sunt destul de asemanatoare ca si textura, prima nu are zahar deci poate fi folosita si pentru tarte sarate. Pate sablee e din cu totul alta categorie. Se lucreaza destul de usor cu ea, pt ca are mult unt, care atunci cand aluatul e rece, il face usor de modelat, odata coapta ti se topeste in gura, dar are si un neajuns – tartele sunt mult mai fragile.

Pentru aluatul nisipos am folosit 200 g unt, 250 g faina, 100 g zahar pudra, un ou intreg si putina sare (un sfert de lingurita pentru pedantii in bucatarie – btw daca n-ati citit cartea lui Julian Barnes, v-o recomand cu mare, mare caldura). Faina am pus-o intr-un bol mare, am adaugat untul semi-rece, taiat cuburi si am inceput sa il amestec cu faina & sarea & zaharul pudra, folosind doar varful degetelor. Cand nu mai sunt bucati mari de unt si aluatul arata ca niste firmituri se adauga oul si se lucreaza tot cu varful degetelor pana incepe sa se adune aluatul de pe peretii bolului, la momentul asta poate fi scos pe masa unde se framanta putin (adica il intinzi cu podul palmei, il strangi si repeti miscarea de 2-3 ori). Apoi l-am lasat la rece sa se odihneasca, aprox o jumatate de ora.

Am intins aluatul intr-o foaie destul de subtire (cam 4 mm) si am taiat cercuri, cu o forma pentru fursecuri de 8 cm in diametru (se poate si cu un phar, ceasca, totul e sa ajunga, putin peste marginile formei de tarta.

Tartele se lasa inca vreo 20-30 de minute la frigider si inainte de a fi bagate la cuptor se inteapa in vreo doua locuri cu furculita.
Se coc la 190 de grade pentru 20 de minute (din care 12 – 13 minute orb – punand cate o forma de tarta goala intr-una cu aluat, dupa 13 minute am scos formele pentru copt orb si am lasat tartele sa se rumeneasca).

Tartele coapte si racite le-am umplut cu cate un disc de martipan peste care am turnat ganache de ciocolata neagra (200 g smantana dulce se aduce la punctul de fierbere si se pune peste 200 g ciocolata tocata). Am facut o tarta mare si 14 mici pentru care am avut nevoie de 400 g de martipan si ganache-ul de mai sus (altfel, aluatul ajunge cam de 24 – 25 de tarte mici).

Am mai caramelizat o mana de migdale intr-o lingura de zahar, le-am racit si le-am spart folosind ce-aveam la indemana. Apoi le-am asezat artistic in mijlocul tartelor mici si pe marginea celei mari si am asteptat oaspetii :).

Later edit: avand in vedere ca martipanul e greu de gasit, tarta asta se poate face si cu frangipane.

Seara trecuta vorbeam cu o prietena pe mes si cuvintele ei de la finalul conversatiei au fost: “eu cred ca fac niste clatite acum, mi-e pofta si mi-e si foame”. Si mie mi-era, numai ca, eram mult mai putin hotarata ca Ana sa apuc tigaia de coada, la ora 10 seara. Dar cum pofteam la clatite americane de ceva vreme si cum nu mai facusem de cand se gaseau afine proaspete in piata, planul pentru sambata dimineata a fost decis imediat.

Reteta am adaptat-o de aici, dar, desi mi-as fi dorit cu disperare niste banane, se pare ca acestea dispar in mod misterios din cosul cu fructe, oricate as cumpara, asa ca am improvizat.

Am inceput prin a realiza ca nu am destul lapte, dar nicio panica, acesta poate fi completat cu succes cu lapte batut sau sana (un fel de buttermilk). Asa ca la cei 200 de ml de lapte care mai erau in cutie am adaugat 100 ml de sana, un ou, foarte putina sare si o lingura de zahar. Le-am batut cu un tel (se poate si cu mixer) si am adaugat 140 g faina si 1 lingurita si jumatate de praf de copt. Am amestecat bine cu telul, pana arata ca o smantana groasa si, la final, am adaugat niste fructe de padure congelate (cam 80 – 100 g), si am mai amestecat de doua ori (nu trebuie amestecat mult, pentru ca incepe sa se coloreze aluatul si nimeni nu vrea clatite gri).

Apoi am luat cea mai mare tigaie teflonata din dotare, am pus putin ulei (evident se poate opta pentru unt) si am luat cate o lingura de aluat si am pus-o in tigaia incinsa (foc moderat spre mic pentru ca sa nu se arda pe afara si sa ramana necoapte inauntru). Clatitele iau in mod natural o forma rotunda si incep sa creasca si sa faca balonase. Cand vedeti ca incep sa se coloreze usor la baza si partea de sus nu mai arata atat de “lichida” le intoarceti. Au iesit exact 20 de clatite pufoase.

Traditional se servesc cu sirop de artar dar mie imi plac foarte mult cu miere. Acompaniate de un suc proaspat de portocale  sunt rasfat total de dimineata.

Am avut multe aniversari frumoase dar asta seteaza standarde destul de inalte, nu neaparat ca as fi facut ceva extrem (in afara de maratonul de prajiturit pana pe la 3 dimineata) ci prin caldura care mi-a ramas in suflet – compensatie pentru ca, meteorologic vorbind, a fost una din cele mai urate zile ever.

A fost dulce, colorat, plin de surprize frumoase si oameni dragi (din jur sau de departe) carora nu pot decat sa le multzumesc si sa le promit prajituri :).

Vinerea trecuta am pus capac unei saptamani grele cu un film apocaliptic: The Road. Nu stiu daca a fost o coincidenta dar programul TVR s-a asortat in mod nefericit cu stirile zilei din Japonia. In mod normal vinerea prefer ceva light, filmulete de spalat creierii, pentru ca de probleme am parte destul in timpul saptamanii, asa ca nu stiu de ce, desi filmul asta era ingrozitor de privit, nu m-am putut dezlipi de langa TV pana nu s-a terminat. Doar ca dupa film am ramas cu o groaza lipita de suflet ca noroiul si mizeria umana in care se scaldau personajele.

Ce legatura are asta cu blogul de fata? Pai pe langa ca de groaza mai sus mentionata nu puteam sa ma vindec decat cu ceva dulce si pe baza de ciocolata m-am mai trezit si cu intrebari existentiale, de genul daca ar disparea ciocolata de pe pamant si as mai avea one last taste ce as alege: neagra sau alba?
Asta ar fi fost o intrebare usoara acum cativa ani cand stateam confortabil in tabara celor pentru care ciocolata alba nu e ciocolata (exact fraza cu care ma strambam in fata celor care imi ofereau ciocolata alba). In fine, nu va mai plictisesc cu dovezile stiintifice care arata ca ciocolata alba este nedreptatita dar cert e ca mi-ar fi foarte greu sa ma decid. Asa ca am zis sa rezolv disputa asta interioara cu un desert prin care sa pot face o comparatie obiectiva.

Si au iesit minunatiile de fata, pe care le-am adaptat destul de mult fata de reteta din The Great Book of Chocolate a lui David Lebovitz, unde exista doar in varianta cu ciocolata alba.

Am luat doua cutii de 200 g de smantana dulce, care din pacate la noi este doar in varianta ultrapasteurizata si le-am pus in cate o cratita mica. Apoi intr-una am pus 60 g de ciocolata alba taiata si in cealalta 60 g ciocolata neagra (peste 50% cacao). Am mai adaugat cate o lingura de zahar in fiecare cratita si le-am pus pe foc mic, amestecand la doua maini sa nu se arda, pana s-a topit ciocolata. Operatiunea se poate face si pe rand si aveti grija la ciocolata alba care se arde mai repede decat cea neagra.

Apoi am separat 4 oua, am batut putin cate doua galbenusuri in alte doua boluri si am turnat incet, amestecand continuu, ciocolata alba respectiv ciocolata neagra. Am mutat cele doua compozitii in cani gradate ca sa pot turna usor, simultan din amandoua in cele patru forme termorezistente. Albusurile le-am pus deoparte pentru macarons :D.

Formele se pun intr-o oala adanca, in care se pune apa calduta pana ajunge cam la jumatatea formelor si se pune totul la cuptorul incins la 170 de grade, timp de aproximativ 40 de minute. Daca scuturati usor de oala centrul cremelor ar trebui sa se mai miste putin, dupa ce le scoti din cuptor. Se lasa la racit si se pot manca aproape imediat, usor caldute, garnisite cu zmeura proaspata. Dar recomandarea mea e sa le lasati putin (o ora – doua sau chiar peste noapte) la frigider, unde capata o textura mai densa si incredibil de catifelata, completata de mici explozii acrisoare de la zmeura.

Cred ca o sa vreau sa incerc sa recreez cremele si numai cu ciocolata neagra, cand o sa am chef de un desert foarte ciocolatos, dar daca nu sunteti foarte impotriva uneia din tabere, zic sa incercati calea asta de mijloc pentru ca e o situatie clara de win-win :).

Sau mai bine zis ce apuci sa faci in Roma in doua zile. Pai, pentru cei care vor varianta scurta: sa stai la coada la Vatican, sa faci poza cu Colosseumul, sa admiri Fontana di Trevi, sa bei o cafea in Piata Navona, sa ramai uimit sub cupola Pantheonului si sa mananci mult.

A fost o escapada de fix doua zile, cu bilet luat din octombrie si un grup vesel de sase doamne, din doua generatii, asa ca toate s-au facut la pas de plimbare.

Vremea n-a fost cea mai buna dar nici cea mai rea (oricum mult mai buna decat ninsorile de la noi) dar de departe cel mai putin placut element al escapadei a fost marea de oameni in care am inotat pe tot parcursul week-endului. Ma asteptam la aglomeratie, dar nu la nivelul asta:

Se pare ne-am suprapus in mod nefericit cu perioada carnavalului, saptamana dinaintea Postului Mare in care toata lumea pare sa fie unita in acelasi scop: sa-si imbrace copilul intr-un animal de plus, sa arunce cu confetti si sa mearga la Roma.

Daca asta mie una mi-a cam taiat pofta de oras, cea de mancare nu a fost deloc afectata, era si pacat, ca doar eram in Italia. Asa ca, intre noi, doamnele, am macelarit mai multe feluri de pizza si paste la Pizza Re (recomadata in ghid, pe baze reale – tot ce am mancat a fost lipsit de pretentii, foarte bun si proaspat).

la micul dejun am intins Nutella pe orice iar inghetata mancam si mai multa daca ar fi fost mai cald.

Povestea mea de dragoste cu inghetata italieneasca dateaza de mai bine de zece ani, cand am pus prima data piciorul in frumoasa tara. Pe vremea aceea cultura mea culinara se rezuma la bucataria romaneasca (mum’s delicious cooking si Sanda Marin) asa ca in momentul in care am mancat prima inghetata la Florenta (imi amintesc si flavour-ul pe care l-am ales: Bacio) am luat in considerare posibilitatea sa ii las pe colegi mei de liceu sa plece mai departe in Franta, iar eu sa-mi caut de lucru pe langa un maestro gelatiere.

Nu cred ca exista ceva mai bun in materie de inghetata si intre timp, experienta mea in domeniu a devenit mai vasta :). Iar, in general, orice sedere in Italia, oricat de scurta, se transforma usor intr-un foodie trip, pentru ca mancarea lor e imposibil de buna. Ca sa nu mai spun ca daca iti plac si dulciurile, esti in mare incurcatura, pe langa inghetata, Italienii sunt printre maestrii ciocolatei, au si creat propriul fel: gianduja – amestec fin de ciocolata cu pasta de alune, inventat in regiunea Piemontului, iar pasticeriile lor sunt to die for.

Cu aceasta vizita am avut ocazia sa manac si cea mai overpriced inghetata, in Piata Navona, tot o recomandare a ghidului, pe care de data asta as pune-o la contrarecomandari. Cafeneaua Tre Scallini se lauda cu “il originale tartuffo” o inghetata decadenta de ciocolata, care imita o trufa. E drept ca in cei 10 euro platiti intra si privelistea spre Fantana Celor Patru Fluvii, dar mai bine beti o cafea si de restul banilor mancati 2-3 inghetate la cornet, mult mai bune, din alte gelaterii. Sau optati pentru bruschetele cu anghinare care au primit cronici bune de la sora mea.

La final, ca tot omul, in duty free, am indesat in bagajul de mana din dotare niste pasta de trufe,limoncello si faina de castane, de ultimele doua urmand sa mai auziti pe blog ;).

Primavara frumoasa everybody! Zice omul meu de turta dulce din fimo. Acum tot ce ne mai trebuie e o primavara.