Lună: iulie 2011

Mi-e foarte greu sa povestesc despre vacanta in Italia intr-un articol de blog partial pentru ca nu vreau sa plictisesc pe nimeni, partial pentru ca sunt constienta ca experientele de vacanta sunt foarte personale. Asa ca m-am gandit sa va spun ce mi-a placut mie mai mult si mai mult in calatoria prin Italia, fara sa fac un jurnal de calatorie din asta.

Pai clar mi-a placut inghetata. Din dieta mea zilnica a mai lipsit cate un pranz sau cate o cina dar niciodata “il gelato”. Am mai cantat eu o oda inghetatei italiene dar, pe bune, merita si o statuie! Preferintele mele se indreapta clar catre inghetata pe baza de alune, fistic, nuci dar nu m-am dat in spate nici de la inghetata din vin (Brunello de Montalcino)  sau cum puteam sa ratez inghetatat cu Nutella (alt lucru pentru care ii iubesc pe italieni) si mi-am descoperit o pasiune pentru “amarena”. Chiar daca nu sunteti mari mancatori de inghetata, nu plecati din Italia fara sa incercati inghetata lor (sortimentul din iaurt pare sa-i induplece chiar si pe cei care nu se dau in vant dupa inghetata). Cat timp am stat in Italia, nu am mancat niciun alt desert, era si pacat cu atatea feluri de inghetata pe care trebuia sa le incerc.

Ziceam ca am ratat niste cine si pranzuri si n-am facut-o ca sa fac loc la inghetata ci pentru ca in Italia, daca n-ai mancat la ora potrivita, ramai nemancat (inclusiv restaurantele de pe autostrada se conformeaza acestui program necrutator). Sau te infigi in pizza si sandvisuri de la cel mai apropiat bar sau foccacerie care te salveaza cand toate restaurantele si-au inchis bucatariile dupa pranz dar iti strica pofta de cina. Ceea ce va pot sfatui din toata inima e ca pe la 12.00 – 13.00 sa va asigurati ca ati gasit restaurantul ala recomandat de Trip Advisor si ati mancat si abia apoi v-ati asezat la coada pentru a vizita muzeul sau a urca in clopotnita.

Mi-a mai placut ca in cateva minute dupa aterizare mi-era foarte clar ca Italia sarbatoreste ceva. Am aflat ca italienii sarbatoresc 150 de ani de la unire si, desi festivitatile se petrecusera cu cateva saptamani sau luni in urma, toata Italia e presarata de tricolorul lor, arborat pe cladiri, la balcoanele blocurilor, la casele oamenilor. Magazinele italienesti aveau chiar un sticker pe vitrine cu o cocarda, mentionand faptul ca intri intr-un “negozio Italiano”.  E adevarat ca cele mai multe steaguri le-am vazut la Torino dar au fost o constanta a vacantei. Mi-a placut pentru ca mi-ar placea sa vad asta si la noi. Mi-ar placea sa nu ne mai fie atat de rusine sa arboram un steag, numai pentru ca lumea inca isi aminteste de paradele ridicole din vremea comunistilor. Nu dau cu pietre, ca si eu ma trezesc plangandu-ma aproape zilnic de faptul ca in Romania nu merge una sau alta, ca nu avem drumuri, ca inca mai avem foarte multe de invatat despre civism, etc. Si totusi, mi-ar placea sa avem un pic mai multa incredere in noi. In fine, e o discutie lunga dar cert e ca nationalismul italienilor a trezit un mic nationalist in mine, de a carui existenta nu eram foarte constienta :).

Mi-a mai placut un anume loc in Toscana. Nu stiu daca e cel mai autentic loc din Toscana dar e locul in care am gasit tot ceea ce am cautat in vacanta asta – liniste, mancare buna, un pahar de vin si privelisti din carti postale. Locul asta se numeste Villa Grazianella – o vila aflata in mijlocul podgoriilor, restaurata cu mult bun gust, la foarte mica distanta de Montepulciano, un orasel medival ce troneaza pe un deal din apropiere. E mai greu de gasit si ai nevoie de masina ca sa ajungi si apoi sa explorezi imprejurimile, dar eu cred ca as putea lejer sa stau acolo o saptamana fara sa ma misc prea mult. Doar sa stau la umbra unui maslin, sa ma racoresc in piscina si cu un pahar de vin spumant produs chiar acolo.

Mi-e foarte greu sa ma dezlipesc de amintirile de la frumoasa villa dar o fac pentru ca vreau sa va povestesc de alt loc minunat pe la care dau ori de cate ori ma aflu in Torino (si din fericire avem motive bune si dragi pentru care sa dam pe acolo macar o data pe an 🙂 ). Se numeste Eataly si e un fel de supermarket combinat cu piata combinat cu restaurant combinat cu librarie si biblioteca. Totul cu produse italienesti. In sectorul cu carti gasesti tot ce-ti trece prin minte in materie de carti de bucate (totusi, nu bate Foyles la varietate si sunt in italiana). Oricat de tentata am fost sa imi iau cartea de retete pentru deserturi pe baza de Nutella, am plecat pana la urma de acolo cu 150 de retete de inghetata (a fost leitmotivul vacantei 🙂 ).

Nu intru in detalii despre bogatia culturala a Toscanei (sau a Italiei in general) pentru ca e un subiect inepuizabil. Mergeti si vedeti catedrale si domuri si picturi si forumuri romane, pentru ca e locul cel mai potrivit pentru asta. Iar cand  obositi trageti la o casa ca Villa Grazianella sa va bucurati si de prezent, nu numai de trecut.

Adica eu o sa iau o pauza de vreo doua saptamani in care intentionez sa nu ma ating de taste si nici de teluri si spatule, ca am exagerat in ultima vreme cu obiectele din ambele categorii. Dar nu plec fara sa va las ceva dulce, cat mai sunt cirese prin piata. Reteta e asta doar ca am folosit compot de cirese in loc de cel de visine. Pentru topping, am batut 250 de ml de smantana pentru frisca la care am adaugat 2 linguri de zahar. Am facut un fel de domulete de frisca si am ras niste cioco neagra. La final, am pus cireasa motz.

Enjoy & a rivederci dragii mei, pana ma intorc din bella Italia :D!

Clafoutis-ul e un alt desert cu poveste pentru mine. Se facea ca eram in prima mea excursie intr-o tara straina, cu ocazia unei infratiri intre liceul meu si un liceu din Franta. Intelegerea era ca intr-un an, un grup de elevi din liceul nostru petrecea o saptamana intr-o familie de francezi iar anul urmator, omologii francezi stateau o saptamana in sanul unei familii din Ro. Nu pentru toata lumea a fost o experienta placuta dar eu am avut noroc si am nimerit intr-o familie minunata de care imi voi aminti mereu cu drag. Tot cu drag imi amintesc si de aceasta prajitura, care se trage din Limousin si, se pare, toate bunicile din Franta o fac.

Intoarsa acasa, nu mi-a dat prin cap sa o rog pe Sabine (“corespondenta” mea) sa ii ceara mamei ei reteta de clafoutis cu cirese sau macar sa intreb cum se numea prajitura ca sa imi usurez viata. Asa ca mi-a luat cativa ani pana la reuniunea cu desertul minune (timp in care am invatat sa caut si eu diverse pe internet). In fine, am gasit-o si tin minte ca m-a socat simplitatea ei. E un desert frantuzesc mai taranesc 🙂 asa ca s-a potrivit la fix cu  week-endul meu la tara.

Prima data l-am facut cu cirese si e absolut minunat. Acum, pentru ca eram in posesia unui visin, l-am facut cu ce aveam in gradina. A iesi destul de acrisor dar n-a supravietuit mult in bucatarie asa ca am luat-o ca pe un feedback pozitiv. Cred ca varianta cu cirese este cea mai cunoscuta (si pe care daca vreti sa o incercati, folositi cam o treime din cantitatea de zahar din reteta de mai jos) dar exista variante cu diverse alte fructe sau chiar cu legume.

Si acum nu va mai tin mult la povesti, asa ca iata reteta.Totul incepe cu scosul samburilor din visine, operatiune mult simplificata de instrumentul din poza, cumparat de la Kitchen Shop, cu 30 de lei si care face toti banii.

Apoi, incalziti cuptorul la 210 garde.

Din 100 g faina, 3 oua, 125 g de zahar (mergea chiar 175g, k visinele mele au fost tare acre), 270 ml lapte si o jumatate de lingurita de sare, se face un aluat de clatite, adica le amestecati pe toate odata pana se omogenizeaza. Dupa care am luat o lingura generoasa de unt, am pus-o in tava in care urma sa coc prajitura, am bagat-o la cuptor. In cinci minute era topit, asa ca l-am plimbat putin prin toata tava sa se unga bine si l-am turnat in aluatul de clatite. Apoi am pus 600 g de visine fara samburi in tava si am turnat aluatul peste.

A stat 30 de minute la cuptor, timp in care marginile s-au umflat considerabil si s-a rumenit frumos. Dupa ce se scoate din cuptor, revine la o forma mai normala adica dispar eventualele umflaturi. Deasupra se presara niste zahar (tos sau pudra) si se recomanda sa fie mancat caldut, fara alte asezonari – e plin de fructe, usor si ti se topeste in gura.

E un desert care iti permite sa pui ceva dulce pe masa de week-end si apoi sa te relaxezi in hamac, sa te joci cu cea mai dulce nepotica din lume sau sa mergi la plimbare pe malul Dunarii.

Nu stiu la altii cum se simte vara dar eu, in ton cu vremea, as jura ca e toamna/primavara cand nu iti mai vezi capul de treaba. Asa ca iertati stilul telegrafic dar in ultimele doua saptamani sunt pe un fel de pilot automat care sper sa ma tina pana saptamana viitoare, cand plec in concediu (si probabil o sa dorm o saptamana intreaga, in prima faza).

Saptamana asta, cumva, prin bucataria mea au trecut si oaspetii de mai jos:

Lui i-am zis Trompita, din motive evidente 🙂 si a plecat la o petrecere foarte selecta unde se sarbatorea un numar de zile rotund ca el, pentru un bebe cu cel mai simpatic nasuc ever!

Apoi, aseara, mi-am amintit de copilarie si de primele desene animate de dupa Revolutie, cand nu ne mai dezlipeam de televizor si ii asteptam pe Strumfi sa mai faca niste ghidusii si sa il mai enerveze pe Gargamel. Iar ce e cel mai dragut la toata povestea e ca tortul cu Strumfi e pentru cineva la fel de adult ca mine :D. So, happy smurfin’ dears 🙂 k niciodata nu e prea tarziu! Iar in weekend promit sa revin cu ceva bun si cu reteta si acrisor daca s-au copt vinsinele la tara!