In mai, anul asta, umblam cu Paul (sotul) bezmetici prin Sinaia in cautarea unui loc cu mancare buna si in care sa te simti la munte, sa nu fie muzica de prost gust si sa nu fie Taverna Sarbului dar n-am gasit si nici Trip Advisor nu ne-a salvat (doua din primele 3 recomandari nu mai existau). Dar de acum, mi-e clar: in Sinaia, mancam la Kuib. Cand zici cuib, in general, te gandesti la protectie, caldura, acasa. Cam asta e senzatia pe care ti-o da Kuibul din Sinaia, un restaurant pe care l-am descoperit acum doua week-enduri impreuna cu the cooking wizes din spatele Chez Mazilique, Easy Peasy, Le Blog Piquant si Foodie Family (dimpreuna cu ai nostri soti/prieteni).
Ca sa ajungi la minunatul restaurant trebuie sa te abati putin de la sosea si sa ajungi intr-o parte a Sinaiei, care, pentru neinitiati ca mine, e mai straina. Dar, cum ne-au zis si gazdele noastre, lucrurile foarte frumoase sunt de multe ori la capatul unui drum mai putin batatorit. Exista indicatii si pe site-ul lor, iar noi l-am gasit usor cam asa: trebuie sa treci de gara si la un moment dat, faci dreapta la semnul care arata catre Cumpatul (sau George Enescu, nu mai stiu care :P, dar vestea buna e ca ambele sunt in aceeasi directie), la prima bifurcatie faci stanga, treci de casa memoriala George Enescu si mai urci putin pe strada cu acelasi nume. Cand vezi Vila Piatra Soimului, tragi pe dreapta ca ai ajuns.
Mai intai ne-am dus sa ne cazam, vila are 34 de locuri, are spatiu de joaca pentru copii (n-am inca, dar stiu lume care cauta cu disperare un loc la munte care sa aiba ceva entertainment pentru cei mici) si, cum aveam noi sa aflam mai tarziu, cel mai bun restaurant din Sinaia. Intreband de soarta celorlalti, am aflat ca mai sosisera doar Foodie Family asa ca am tras cu ochiul la restaurant, pe care l-am prins in pregatiri pentru cina si ne-am asezat la soare si la o bere rece pe terasa din fata. Apoi, cand s-a intregit trupa am stat sa-si traga lumea sufletul dupa drum si am pornit in turneu, in jurul vilei si in bucatarie. La vizita imprejurimilor cel mai tare si cel mai tare m-a impresionat ca proprietarii au mai cumparat o bucata de pamant chiar langa vila, pe care vor sa o transforme, nu intr-o alta vila ci intr-un parc. Sincer faptul ca cineva ar transforma o proprietate cu valoare imobiliara intr-un parc, intr-o tara in care parcurile sunt transformate in cladiri de birouri sau blocuri, mi se pare ceva intre nebunie si eroism. Dar asa e locul asta, special, pentru ca oamenii care le-au cumparat au vrut sa faca lucrurile altfel.
In restaurant, ca oaspete, te bucuri de geamurile imense care lasa inauntru toata natura care inconjoara vila si iti da exact sentimentul de care vorbeam mai devreme, ca esti cocotat intr-un copac si ti-e cald si bine. Te mai bucuri de oameni foarte amabili, de mancarea buna si liniste (fara muzici populare sau muzici de orice fel date la maxim ca sa ti se puna mancarea de-a curmezisul in stomac). Noi am avut parte de mai mult, si am fost condusi in bucataria care e pe buna dreptate mandria sefului restaurantului. Sa vezi aici ah-uri si oh-uri din partea grupului de bloggeri scapati la frigidere cat o camera de camin, felurite plite si cuptoare si masinarii la care nici nu mai stiu cum le zice. Turul s-a incheiat cu o vizita la bakery, unde se face toata painea care ajunge la mesenii Kuibului.
Apoi, am ajuns si noi la masa si pana ne-am hotarat ce comandam, ne-am delectat cu aperitive alese din care eu imi aduc aminte cu mare drag de bruschetle cu dovlecei si branza si un fel de tortulet de dovlecei si vinete la gratar.
Jumatate din comeseni, mari amatori de carne, au ales cel mai neobisnuit item de pe meniu: friptura pe roca vulcanica, unde lucrurile se intampla asa: ti se aduce la masa un pietroi incins si o halca de carne si esti lasat sa decizi singur cat de in sange iti place friptura, cat o privesti cum sfaraie la tine de pe piatra fierbinte.
Noi, ceilalti, am testat de la peste (dorada la cuptor cu legume – goooood), la porc thailandez, la bulz sau ciulama. Exista de toate pentru toti in meniu, chiar si pentru vegetarieni (si mai bine daca sunt ovo-lacto-pestio vegetarieni).
La desert erau numai chestii sanatoase, pana si ciocolata era combinata cu fructe, but we were in for the heavy stuff, asa ca a fost aproape unanimitate la papanasi, care erau foarte, foarte buni (si mi-am amintit din nou, de alta plimbare la Sinaia unde am cautat papanasi si ne-am intors la Bucuresti cu burtile goale).Ei, papanasii astia sunt tot ce vrei de la ei, se simte branza, se simte ca sunt proaspeti si nu din coca de acum cateva zile si ca nu sunt prajiti pana la asasinare dar sunt totusi perfect de crocanti. Oricum, intentionez sa trec sa arunc un ochi si pe meniul de deserturi de iarna, desi mi-e teama ca n-o sa rezist si-o sa sfarsesc tot cu papanasi in farfurie.
Ce-a urmat a fost o seara adevarata la munte, cu multa voie buna, jocuri (mima de cea mai inalta clasa), vin (rece ca nu era sezon de fiert) si povesti vanatoresti pana dimineata. Ah, si sa nu uit de demonstratia de sculptura in legume si fructe care m-a facut sa ma uit foarte critic la decoratiunile din farfuriile pe care le-am avut sub nas in mai jos numita delegatie in care am fost saptamana trecuta.
Si acum va las in compania mesei mele favorite, cam asa arata micul dejun in cuib:
