Categorie: Blog

Seara trecuta vorbeam cu o prietena pe mes si cuvintele ei de la finalul conversatiei au fost: “eu cred ca fac niste clatite acum, mi-e pofta si mi-e si foame”. Si mie mi-era, numai ca, eram mult mai putin hotarata ca Ana sa apuc tigaia de coada, la ora 10 seara. Dar cum pofteam la clatite americane de ceva vreme si cum nu mai facusem de cand se gaseau afine proaspete in piata, planul pentru sambata dimineata a fost decis imediat.

Reteta am adaptat-o de aici, dar, desi mi-as fi dorit cu disperare niste banane, se pare ca acestea dispar in mod misterios din cosul cu fructe, oricate as cumpara, asa ca am improvizat.

Am inceput prin a realiza ca nu am destul lapte, dar nicio panica, acesta poate fi completat cu succes cu lapte batut sau sana (un fel de buttermilk). Asa ca la cei 200 de ml de lapte care mai erau in cutie am adaugat 100 ml de sana, un ou, foarte putina sare si o lingura de zahar. Le-am batut cu un tel (se poate si cu mixer) si am adaugat 140 g faina si 1 lingurita si jumatate de praf de copt. Am amestecat bine cu telul, pana arata ca o smantana groasa si, la final, am adaugat niste fructe de padure congelate (cam 80 – 100 g), si am mai amestecat de doua ori (nu trebuie amestecat mult, pentru ca incepe sa se coloreze aluatul si nimeni nu vrea clatite gri).

Apoi am luat cea mai mare tigaie teflonata din dotare, am pus putin ulei (evident se poate opta pentru unt) si am luat cate o lingura de aluat si am pus-o in tigaia incinsa (foc moderat spre mic pentru ca sa nu se arda pe afara si sa ramana necoapte inauntru). Clatitele iau in mod natural o forma rotunda si incep sa creasca si sa faca balonase. Cand vedeti ca incep sa se coloreze usor la baza si partea de sus nu mai arata atat de “lichida” le intoarceti. Au iesit exact 20 de clatite pufoase.

Traditional se servesc cu sirop de artar dar mie imi plac foarte mult cu miere. Acompaniate de un suc proaspat de portocale  sunt rasfat total de dimineata.

Am avut multe aniversari frumoase dar asta seteaza standarde destul de inalte, nu neaparat ca as fi facut ceva extrem (in afara de maratonul de prajiturit pana pe la 3 dimineata) ci prin caldura care mi-a ramas in suflet – compensatie pentru ca, meteorologic vorbind, a fost una din cele mai urate zile ever.

A fost dulce, colorat, plin de surprize frumoase si oameni dragi (din jur sau de departe) carora nu pot decat sa le multzumesc si sa le promit prajituri :).

Vinerea trecuta am pus capac unei saptamani grele cu un film apocaliptic: The Road. Nu stiu daca a fost o coincidenta dar programul TVR s-a asortat in mod nefericit cu stirile zilei din Japonia. In mod normal vinerea prefer ceva light, filmulete de spalat creierii, pentru ca de probleme am parte destul in timpul saptamanii, asa ca nu stiu de ce, desi filmul asta era ingrozitor de privit, nu m-am putut dezlipi de langa TV pana nu s-a terminat. Doar ca dupa film am ramas cu o groaza lipita de suflet ca noroiul si mizeria umana in care se scaldau personajele.

Ce legatura are asta cu blogul de fata? Pai pe langa ca de groaza mai sus mentionata nu puteam sa ma vindec decat cu ceva dulce si pe baza de ciocolata m-am mai trezit si cu intrebari existentiale, de genul daca ar disparea ciocolata de pe pamant si as mai avea one last taste ce as alege: neagra sau alba?
Asta ar fi fost o intrebare usoara acum cativa ani cand stateam confortabil in tabara celor pentru care ciocolata alba nu e ciocolata (exact fraza cu care ma strambam in fata celor care imi ofereau ciocolata alba). In fine, nu va mai plictisesc cu dovezile stiintifice care arata ca ciocolata alba este nedreptatita dar cert e ca mi-ar fi foarte greu sa ma decid. Asa ca am zis sa rezolv disputa asta interioara cu un desert prin care sa pot face o comparatie obiectiva.

Si au iesit minunatiile de fata, pe care le-am adaptat destul de mult fata de reteta din The Great Book of Chocolate a lui David Lebovitz, unde exista doar in varianta cu ciocolata alba.

Am luat doua cutii de 200 g de smantana dulce, care din pacate la noi este doar in varianta ultrapasteurizata si le-am pus in cate o cratita mica. Apoi intr-una am pus 60 g de ciocolata alba taiata si in cealalta 60 g ciocolata neagra (peste 50% cacao). Am mai adaugat cate o lingura de zahar in fiecare cratita si le-am pus pe foc mic, amestecand la doua maini sa nu se arda, pana s-a topit ciocolata. Operatiunea se poate face si pe rand si aveti grija la ciocolata alba care se arde mai repede decat cea neagra.

Apoi am separat 4 oua, am batut putin cate doua galbenusuri in alte doua boluri si am turnat incet, amestecand continuu, ciocolata alba respectiv ciocolata neagra. Am mutat cele doua compozitii in cani gradate ca sa pot turna usor, simultan din amandoua in cele patru forme termorezistente. Albusurile le-am pus deoparte pentru macarons :D.

Formele se pun intr-o oala adanca, in care se pune apa calduta pana ajunge cam la jumatatea formelor si se pune totul la cuptorul incins la 170 de grade, timp de aproximativ 40 de minute. Daca scuturati usor de oala centrul cremelor ar trebui sa se mai miste putin, dupa ce le scoti din cuptor. Se lasa la racit si se pot manca aproape imediat, usor caldute, garnisite cu zmeura proaspata. Dar recomandarea mea e sa le lasati putin (o ora – doua sau chiar peste noapte) la frigider, unde capata o textura mai densa si incredibil de catifelata, completata de mici explozii acrisoare de la zmeura.

Cred ca o sa vreau sa incerc sa recreez cremele si numai cu ciocolata neagra, cand o sa am chef de un desert foarte ciocolatos, dar daca nu sunteti foarte impotriva uneia din tabere, zic sa incercati calea asta de mijloc pentru ca e o situatie clara de win-win :).

Sau mai bine zis ce apuci sa faci in Roma in doua zile. Pai, pentru cei care vor varianta scurta: sa stai la coada la Vatican, sa faci poza cu Colosseumul, sa admiri Fontana di Trevi, sa bei o cafea in Piata Navona, sa ramai uimit sub cupola Pantheonului si sa mananci mult.

A fost o escapada de fix doua zile, cu bilet luat din octombrie si un grup vesel de sase doamne, din doua generatii, asa ca toate s-au facut la pas de plimbare.

Vremea n-a fost cea mai buna dar nici cea mai rea (oricum mult mai buna decat ninsorile de la noi) dar de departe cel mai putin placut element al escapadei a fost marea de oameni in care am inotat pe tot parcursul week-endului. Ma asteptam la aglomeratie, dar nu la nivelul asta:

Se pare ne-am suprapus in mod nefericit cu perioada carnavalului, saptamana dinaintea Postului Mare in care toata lumea pare sa fie unita in acelasi scop: sa-si imbrace copilul intr-un animal de plus, sa arunce cu confetti si sa mearga la Roma.

Daca asta mie una mi-a cam taiat pofta de oras, cea de mancare nu a fost deloc afectata, era si pacat, ca doar eram in Italia. Asa ca, intre noi, doamnele, am macelarit mai multe feluri de pizza si paste la Pizza Re (recomadata in ghid, pe baze reale – tot ce am mancat a fost lipsit de pretentii, foarte bun si proaspat).

la micul dejun am intins Nutella pe orice iar inghetata mancam si mai multa daca ar fi fost mai cald.

Povestea mea de dragoste cu inghetata italieneasca dateaza de mai bine de zece ani, cand am pus prima data piciorul in frumoasa tara. Pe vremea aceea cultura mea culinara se rezuma la bucataria romaneasca (mum’s delicious cooking si Sanda Marin) asa ca in momentul in care am mancat prima inghetata la Florenta (imi amintesc si flavour-ul pe care l-am ales: Bacio) am luat in considerare posibilitatea sa ii las pe colegi mei de liceu sa plece mai departe in Franta, iar eu sa-mi caut de lucru pe langa un maestro gelatiere.

Nu cred ca exista ceva mai bun in materie de inghetata si intre timp, experienta mea in domeniu a devenit mai vasta :). Iar, in general, orice sedere in Italia, oricat de scurta, se transforma usor intr-un foodie trip, pentru ca mancarea lor e imposibil de buna. Ca sa nu mai spun ca daca iti plac si dulciurile, esti in mare incurcatura, pe langa inghetata, Italienii sunt printre maestrii ciocolatei, au si creat propriul fel: gianduja – amestec fin de ciocolata cu pasta de alune, inventat in regiunea Piemontului, iar pasticeriile lor sunt to die for.

Cu aceasta vizita am avut ocazia sa manac si cea mai overpriced inghetata, in Piata Navona, tot o recomandare a ghidului, pe care de data asta as pune-o la contrarecomandari. Cafeneaua Tre Scallini se lauda cu “il originale tartuffo” o inghetata decadenta de ciocolata, care imita o trufa. E drept ca in cei 10 euro platiti intra si privelistea spre Fantana Celor Patru Fluvii, dar mai bine beti o cafea si de restul banilor mancati 2-3 inghetate la cornet, mult mai bune, din alte gelaterii. Sau optati pentru bruschetele cu anghinare care au primit cronici bune de la sora mea.

La final, ca tot omul, in duty free, am indesat in bagajul de mana din dotare niste pasta de trufe,limoncello si faina de castane, de ultimele doua urmand sa mai auziti pe blog ;).

Primavara frumoasa everybody! Zice omul meu de turta dulce din fimo. Acum tot ce ne mai trebuie e o primavara.

La halba pentru ca 1. majoritatea paharelor mele sunt din sticla colorata si 2. nu e asta masura cu care se bea Mojito?!

Ieri am facut inca o tura de prajitura cu lime si fructe de padure (de fapt doar cu zmeura din motive de alergie la capsuni in familie) si pentru ca aveam lime si menta la indemana, am zis sa imi incerc norocul cu un Mojito.

Cocktailurile nu sunt tocmai pasiunea mea, de fapt, singurul cocktail pe care l-am facut vreodata este varianta lui Jamie de Margarita pe care l-am vazut “asambland-o”, in cateva minute, intr-unul din episoadele din seria The Naked Chef. De obicei, ma rezum la gin _ tonic, rom _ cola, the easy & simple si ii las pe profesionisti sa isi bata capul cu amestecurile de mai mult de trei bauturi.

Dar Mojito a devenit de curand un favorit si nu e nici foarte complicat de facut. Probabil cel mai greu, e de gasit menta proaspata, pe care, intre timp, eu o vad mereu la Real si in alte supermarketuri.

Reteta am luat-o de aici, doar ca n-am stat sa numar frunzele de menta si am pus un pic de zahar brun de la mine, pentru ca I have a sweet tooth chiar si cand vine vorba de cocktailuri.

Aveam de umplut o halba asa ca am dublat si cantitatile fata de reteta originala (mai putin sucul de lime). Am luat un manunchi generos de menta, peste care am stors lime-ul si am pus 2 lingurite de zahar pudra si una de zahar brun. Am pisat totul, direct in halba cu pistilul de la mojar, fara sa insit, mai mult prin frecare, ca nu vrea nimeni cioburi in cocktail. Apoi am adaugat 120 ml de rom alb si 120 ml de apa minerala si vreo 2 cuburi mari de gheata, zdrobite.

E drept ca si prajitura si bautura sunt mai varatice asa ca am dat ignore la vremea de afara. Cel putin pana maine dimineata, cand iar dezapezim masina.

Cheers!

 …make a lovely threesome :)). Sa va zic si cum am aflat.

Saptamana asta am avut mari probleme in a ma decide ce sa fac pentru desertul de miercuri de pe meniul Kalitera.  M-am luat cu treaba la birou si nu mi-am pus problema ce-o sa fac pana marti. Asa ca la pauza de pranz, in continuare in pana de idei, am facut un sondaj printre colegi care nu s-a sfarsit decat cu vesnica dilema intre vanilie si ciocolata :). Pana la urma am plecat la fel de nehotarata in privinta desertului de pe meniu dar am primit un challange de la Adelina care mi-a dat tema urmatorului post de pe blog: o prajitura cu fructe de padure.

E drept ca nu e tocmai sezonul lor, dar eu aveam unele congelate in frigider care asteptau sa li se intample ceva. Si s-a intamplat. Una dintre cele mai aromate prajituri pe care le-am produs (chiar si in afara blogului). In general nu ma omor dupa prajiturile cu lamaie, fie am ceva amintiri neplacute despre arome artificiale de pe vremuri, fie I like it sweet (de fapt stiu precis ca e a doua varianta). Dar lime-ul s-ar putea sa ma fi castigat de partea lamaioaselor.

Reteta originala este de pe bbc good food UK dar mi-am permis libertati destul de mari cu ingredientele si am adaugat un topping.

Mai intai am luat doua lime pe care le-am spalat si le-am ras coaja. Apoi am batut 150 g unt (adus la temperatura camerei) cu 150 g zahar. Dupa vreo 5 minute de mixat am adaugat 3 oua intregi, pe rand, amestecand bine dupa fiecare ou, pentru ca amestecul sa ramana omogen (acuma daca se intampla sa se “taie” nu e nicio tragedie si se poate drege adaugand una – doua linguri de faina).

Pasul urmator a fost sa amestec coaja de lime si sucul de la un singur lime. Am adaugat 180 g faina (amestecata in prealabil cu o lingurita de praf de copt) si 50 g migdale macinate. La urma, am pus 160 g din amestecul de fructe de padure congelate si am pus totul intr-o tava dreptunghiulara de 18 x 24 cm pe care o tapetasem inainte cu hartie de copt (daca tava e mai mare, prajitura va iesi mai subtire, dar la fel de delicioasa, doar trebuie mai multa atentie la timpul de copt pentru ca ar trebui sa fie gata mai repede).

Prajitura sta 55 de minute sau chiar o ora la cuptor, la 160 de grade si ca sa fie promovata trebuie sa treaca testul scobitoarei. Inainte sa fie gata, cam cu 15 minute, am pregatit un sirop din sucul de la al doilea lime 6 linguri de apa si 100 g zahar – pe care le-am adus la punctul de fierbere. Imediat ce am scos prajitura din cuptor am intepat-o cu o scobitoare in mai multe locuri si am imprastiat siropul fierbinte deasupra.

Am lasat-o la racit peste noapte, iar a doua zi am facut un amestec din 150 g mascarpone, 50 g smantana fermentata si 2 linguri de zahar pudra pe care le-am intins frumos peste prajitura. Prajitura asta e surprinzatoare in primul rand pentru ca e minunat de aromata de la lime si apoi pentru ca are o textura mai rough de la migdale dar are si finete de la mascarpone. Ceva pentru fiecare, mai putin pentru iubitorii de ciocolata :).

Cand plec la drum, zici ca imi reseteaza cineva principiile in ceea ce priveste mancarea & snacking habits, pe care incerc sa le tin sub control in mod normal (nu zic k imi si iese :D). Adica, in prima benzinarie, umflu o sacosa de junk (de la chips, la pufuleti si tot felul de dulciuri de mass market). Iar daca se iveste un McD in cale, pe sensul nostru de mers, e game over total.

Asa ca, pentru mini road-tripul din week-endul asta, am zis sa incerc sa contracarez pornirile de devalizat benzinarii cu niste chocolate chip cookies.

Pentru asta, am mers iar pe mana lui David (daca vi se pare ca il pomenesc des, asta-i pt ca asa si e :D) pentru ca am mare incredere in el si retele lui – pana acum, sunt fara gres.

Am folosit jumatate din ingredinetele specificate in “Ready for Desert” (m-am gandit ca ne ajung pana la Brasov, boy was I wrong – era sa nu ne ajunga pana afara din casa :)))). Au iesit 25 de cookies din urmatoarele ingrediente:

175 g faina
o jumatate de lingurita de bicarbonat de sodiu
putina sare (adica un varf de cutit)
100 g zahar brun si inca 70 g zahar alb
100 g unt
semintele din jumatate de pastaie de vanilie (reteta cerea o lingurita de esenta, asa ca nu va cramponati daca nu aveti pastai de vanilie prin sertare)
un ou
100 g nuci si fistic, prajite putin si tocate (poate fi folosita orice combinatie de nuci, migdale, alune, dupa preferinte)
200 g ciocolata, taiata bucati mari

Faina, sarea, bicarbonatul se amesteca intr-un bol. In altul, se bate cu mixerul untul (daca e proaspat scos din frigider, cateva secunde la microunde, pe programul de dezghetat rezolva problema) cu zaharurile si vanilia, dupa care se adauga si oul si se mai mixeaza pana e omogen.

Trecem la spatula si amestecam mai intai faina si, la urma, cu nucile si ciocolata. Apoi, am impartit aluatul in doua si am facut doua batoane/salamuri de aprox 20 de cm lungime, pe care le-am invelit in folie si le-am lasat peste noapte la frigider (dar daca le faceti in aceeasi zi, cred ca ar trebui sa stea macar o ora).

Salamul din aluat l-am taiat felii, de 2 cm aprox, pe care le-am asezat la o distanta respectuoasa unele de altele, pe 2 tavi pregatite cu hartie de copt (mi-au incaput 8 – 9 pe o tava).

La copt m-am abatut putin de la indicatii, pentru ca, ori e cuptorul meu mai lenes, ori lui David ii place sa manance aluat, dar ale mele au stat aproape de doua ori mai mult la copt.

Intr-adevar, tentatia e foarte mare sa coci prea tare fursecurile, pentru ca ele continua sa se intareasca in tava, dupa ce au fost scoase din cuptor, asa ca cel mai sigur, mai bine sa arate mai nefacute pentru ca vor ramane moi in interior si crocante pe margini.

Deci, la mine, asta a insemnat 15 – 17 minute la 180 de grade. La jumatatea timpului, am inversat tavile (cea de sus cu cea de la mijloc). Ca si in cazul macarons-urilor, in mod misterios, in tava argintie s-au copt mai bine (mai uniform si mai lent).

Data viitoare, un lucru e sigur, nu ma mai incurc cu jumatati de masura – viata e prea scurta si cookie-urile prea bune!

Also, daca nu va dati in vant dupa nuci, alune si alte oleaginoase puteti incerca reteta de cookies a la NY Times, facuta celebra de Mazi, some time ago.

Ieri parea, in sfarsit, ca vine primavara, asa ca am zis sa o intampin cu alai de flori, sa nu ne lase iar in frig si zloata. Acu’ nu stiu cat am convins-o, but I did my best. In plus, am avut musafiri pe care ii ademeneam de mai bine de un an sa-mi calce pragul, asa ca se cerea ceva festiv.

Am inceput prin a pune hartii de cupcakes in formele de muffins. Cele pe care le-am folosit sunt ceva mai mici decat cele pe care le folosesc in mod normal la muffins, asa ca daca vreti sa faceti in forme mai mari va trebui sa dublati cantitatea de ingrediente.

60 de gr de visine din compot le-am pasat in robot si le-am transferat intr-o cratita cu 75 ml de suc din compotul de visine, 60 g de unt, 20 g ciocolata si 120 g zahar. Amestecul se tine pe foc mic pana se topeste untul si ciocolata, iar apoi se pune la racit (e ok si caldut, totul e ca la momentul la care se adauga oul sa nu fie atat de fierbinte incat acesta sa se transforme in omleta). Intr-un alt castron am amestecat 80 g faina cu 15 g cacao si un sfert de lingurita de praf de copt. Iar in alt bol am spart un ou si l-am batut putin, ca sa fie mai usor de incorporat.

Finally, dupa ce amestecul din cratita a ajuns aproape de temperatura camerei, am pus peste el mai intai faina si apoi oul batut. Apoi am transferat totul intr-un vas gradat, pentru ca e mai usor de turnat in forme (aluatul iese destul de lichid).

Ca ornament am pus niste floricele pe care le facusem cu o zi inainte, cu mare entuziasm pentru ca saptamana trecuta m-am aprovizionat cu niste jucarii noi. Dar puteti pune, la fel de bine, tot felul de bombonele colorate.

Ce sa va zic, sunt la fel de bune pe cat arata :)!

Cus cusul e folosit mai mult ca fel principal si mai rar la desert dar tocmai pentru ca e gata in cateva minute e perfect pentru un desert cu fructe (sau chiar ca mic dejun).

4 linguri de cus cus (din cel fin) le-am lasat la inmuiat 10 minute intr-o cana de lapte fierbinte (as in fiert). Dupa 10 minute am pus cus cusul pe foc si l-am mai invartit 2-3 minute pana a absorbit tot laptele. 

Intre timp mi-am facut de lucru cu o jumatate de rodie (care se gaseste in mai toate supermarketurile acum) si care ar fi un fruct minunat daca nu ar trebui sa scoti bob cu bob din el :). Am mai curatat si un kiwi copt si l-am taiat cubulete.

Dupa ce s-a racit, am amestecat cus cusul cu o lingura de miere si apoi am pus straturi de fructe si cus cus in doua pahare de martini (ca si asa nu faceam altceva cu ele). La fiecare strat am adaugat o lingurita de miere peste fructe. Daca vi se pare ca s-a intarit prea tare cus cusul, mai adaugati putin lapte.