Categorie: Blog

Pentru primul 1 Decembrie pe care eu si blogul meu il sarbatoream impreuna m-am gandit ca ar fi frumos din partea mea sa fac un desert romanesc. Pe lista candidatilor intrasera un fel de prajitura din malai, o amintire din copilarie, din Maramures, galusti cu prune si papanasi (varianta fiarta si dati prin pesmet, alta amintire din copilarie).

Pe 30 seara, eu inca mai dezbateam daca n-ar trebui totusi sa fac o placinta cu dovleac si sa scap de privirile pline de repros pe care mi le arunca, de pe raft, dovleacul de placinta pe care l-am adus de la tara. Dar n-a fost sa fie nimic dintre cele de mai sus, pentru ca mi-am amintit de o reteta cu o poveste care parca astepta o zi festiva ca sa fie scoasa din strafundurile inbox-ului meu –  tort/ prajitura Joffre. Cu asa un nume, nu pare a fi un desert prea neaos. Inspiratia ei se trage clar din patiseria frantuzeasca dar a fost inventata in cea mai cunoscuta cofetarie de la noi, Cofetaria Capsa si probabil este singurul nostru export in materie de dulciuri, care sa fi castigat renume international. Prajitura poarta numele Maresalului Joffre, venit prin anii 20 in vizita oficiala la Curtea Regala a Romaniei, prilej cu care fratii Capsa au produs aceasta minunatie de prajitura, demna de capete incoronate si eroi.

Eu ii datorez descoperirea, colegei mele, Lacramioara, careia ii multumesc si pe aceasta cale ca a fost de acord sa o impartasesc pe blog. Reteta o are de la bunica sotului sau, pe care dupa cum mi-a descris-o Lacramioara, mi-o inchipui ca fiind una dintre tinerele elegante ale Micului Paris interbelic, care iesea de la teatru si trecea pe la Capsa, pentru un desert special. 

Am adaptat putin reteta, reducand cantitatea de stafide si transformand canile in grame:
12 oua, (separati albusul de galbenus)
320 g zahar
250 g nuci macinate
100 g stafide
100 g cacao de calitate, cernuta
150 g unt moale
1 lingura de faina
un sfert de lingurita de sare

Se incinge cuptorul la 180 – 190 de grade si se tapeteaza o forma de tort (eu am folosit-o pe cea de 21 de cm) cu unt si cacao.

Galbenusurile si zaharul se bat cu mixerul pana devin pufoase, se albesc si isi maresc vizibil volumul. Apoi se adauga untul moale, pudra de cacao, stafidele, nuca, sarea si faina si se omogenizeaza. Separat bateti albusurile spuma si apoi incorporati-le in primul amestec. Incercati sa faceti operatiunea astfel incat sa nu pierdeti prea mult din aerul acumulat in albusuri (ca si la souffle, mai bine riscati sa mai vedeti cate o urma de albus decat sa nu creasca).

Pentru ca ma temeam ca, daca creste, va trece de marginea formei mele de tort, am facut un inel din hartie de copt pe care l-am lipit pe peretele tavii si l-am capsat sus.

Prajitura se pune la cuptor 15 minute dupa care se reduce temperatura pe la 150 de grade si se mai lasa 15 minute. Cand o scoateti din cuptor, trebuie sa fie tare pe margini si sa tremure putin in mijloc daca o scuturati.

Joffre este o combinatie de souffle si molleaux cu gust intens de cacao care nu are nevoie de prea multe garnisiri. Eu am lasat-o sa se raceasca si am acompaniat-o cu niste zmeura proaspata (de la Metro) si frisca foarte putin indulcita. Si am savurat-o de la mic la mare, care cu linguritele care cu degetelele, dupa caz :).

Acum eu vreau sa descopar si cum pot face Joffre in varianta petit fours, asa cum se pare ca i-a fost prezentata maresalului, la vizita cu pricina.Oricum, Joffre mi se pare un candidat bun pentru mesele festive din decembrie  – ianuarie.

In seara asta, timp de aproape 15 minute am purtat o esarfa neagra peste ochi ca sa “vad” cum e sa nu vezi. Observand ca orbecai prin casa, mama si Paul, sotul meu, m-au intrebat daca mi-e bine. Le-am zis ca da si ca m-a rugat Raluca sa particip la o campanie de Ziua Internationala a Persoanelor cu Dizabilitati, care e astazi. Asa ca, activitatea mea a devenit respectabila si m-au lasat sa imi vad de treaba. Imediat ce mi-am pus esarfa m-am gandit sa ii dau sms Ralucai sa ii spun ce fac, apoi amintindu-mi ca nu am cum sa tastez, am zis ca o sa o sun. Cand mi-am dat seama ca nici asta nu pot face fara ajutorul cuiva, am zis ca o sa stau pe canapea pana trece timpul. Dar, brusc, doar pentru ca nu puteam sa fac mare lucru parca ma apucase harnicia. Am mai insirat mental niste lucruri pe care nu aveam cum sa le fac si m-am dus dupa un pahar cu apa si am reusit sa imi pun si o felie de prajitura pe o farfurie. M-am intors foarte incet si pipaind totul in cale (in general mi-e foarte teama de lovituri, asa ca in scurtul meu drum mi-am inchipuit pe rand cum ma dau cu capul de vreun corp suspendat de la mobila din bucatarie, cum o sa-mi prind degetele in balamaua de la usa sau cum o sa ma lovesc cu tibia de masuta de cafea). Mi-am mancat prajitura cu degetele ca mi s-a parut mai eficient si apoi am incercat sa ascult “Piratii din Caraibe”.

Din fericire, cand n-am mai avut chef, mi-am scos esarfa, m-am strambat putin la lumina si am putut sa il ajut pe Paul sa caute ceva ce ratacise prin casa. Din nefericire, cei peste 80 000 de nevazatori de la noi din tara nu pot sa-si dea jos esarfa de pe ochi, asa ca, orice le-ar face viata putin mai usoara va avea tot sprijinul meu.

De aceea, campania celor de la Olympus, care vor lansa primul ambalaj (in afara farmaceuticelor) pe care scrie si in Braille, mi se pare laudabila si sper sa nu se opreasca aici. Oamenii cu dizabilitati nu au nevoie de mila noastra, insa, mai ales la noi in tara, au nevoie de mai mult sprijin pentru a avea sansa la o viata mai independenta.

Si ca intotdeauna cand ceva ma face sa realizez cat de norocoasa sunt, nu o sa ma mai lamentez despre cata treaba am si o sa pun mana sa scriu urmatorul articol ca sa va povestesc despre o prajitura minunata cu care am sarbatorit 1 Decembrie.

In ultimele doua luni, am mai adunat la colectie niste torturi haioase si pentru ca ma tot intreaba lumea de ele, iata-le in sfarsit pe blog. Toate au cate o mica poveste in spate si-mi sunt foarte dragi.

Bambi si clonele lui Bocanila:

Galinha pintadinha:

Consolare dulce pentru un fan RHCP:

Tom, Jerry si cascavalul:

M-am gandit ca daca zic tarta lenesului in franceza suna mai degraba sofisticat (fata de adevarul total lipsit de eleganta). Eu aveam o datorie morala fata de cei peste 50 de oameni care au dat like la pagina mea de Facebook ca sa ma ajute sa intru iar in bucatarie :), dar sunt si intr-o criza fantastica de timp in ultima vreme, asa ca am apelat la niste scurtaturi pentru tartlele despre care vorbim aici. Norocul meu era ca aveam la indemana diverse semi-preparate din care sa incropesc ceva rapid. In frigider ma astepta niste aluat nisipos ( executat intocmai ca aici), de curand imi luasem niste forme nou-noute de tarte individuale (cu diametrul de 6 cm) asa ca mi-am luat avant si m-am pus pe copt. Mai intai orb: am decupat niste patrate din hartie de copt le-am mototolit ca sa nu stea batzoase,  le-am pus peste aluat si am umplut cu orez (crud). Le-am copt 7 – 8 minute la 190 de grade, am scos hartia cu orezul si le-am mai copt aprox 6 – 7 minute pana s-au rumenit putin.

Toamna/anul asta am/avut o serie de zile in care mi se parea ca n-o sa termin niciodata ce am de facut. Cum bifez ceva apar alte doua taskuri, ca si cum lista mea de To Do ar fi Hydra, iar eu, sa fim seriosi, nu-s Hercule! Ei, intr-o astfel de saptamana am primit o gura de aer si-am lasat putin treaba de izbeliste pentru niste rasfat de cinci stele cu Ana, Mazi, Monica si Elena, la Marriott.

Intre mine si Marriott-ul din Bucuresti e ceva istorie, am o slabiciune pentru locul asta deoarece imi aminteste de oameni dragi. Cand lucram eu la o companie de retail care avea birourile la doi pasi de Marriott dar parca in alta lume (pe soseaua Trafic Greu, sugestiv nume, nu?), Marriott-ul si mai ales Vienna Cafe (acum Vienna Lounge) era locul unde ne premiam cam o data pe luna (si zic ne premiam pentru ca la salariile pe care le aveam exact asa parea :p). Motivele premiilor? Nici nu-mi mai amintesc. Imi amintesc doar de cat de bine ne simteam, de cea mai buna ciocolata calda pe care am baut-o vreodata si de cafea buna, de o masa galagioasa la Champions unde am primit toate volumele Harry Potter care aparusera pana atunci si de Adina, Raluca, Alexandra si Yiannis, my dream team, oamenii pentru care mergeam la munca, pe Trafic Greu, cu drag. In plus, intr-o tara unde, ca si client, de multe ori te simti pus la colt ca ai indraznit sa deranjezi cu o intrebare, locurile unde serviciul de calitate nu este doar prioritar, ci este motiv de mandrie pentru toti cei care lucreaza acolo, mie una imi creeaza o stare de confort ca o haina calduroasa in gerul iernii.

Apoi a urmat negocierea cu stomacul pentru felul principal in care incercam sa determinam care cat loc mai are si deci ce sa comandam.  Tema serii pentru mine au fost fructele de mare pentru ca mi-am luat paste cu fructe de mare – o portie generoasa pe care nu am putut sa o dovedesc iar Cristina, gazda noastra, comandase pentru toata lumea felul ei preferat de la restaurant: supa de fructe de mare. Cum sa va explic eu ca e supa asta? Mi s-a mai intamplat o singura data ca un fel de mancare sa eclipseze in capul meu desertul si sa imi ramana mai drag decat orice altceva mi s-a pus pe masa. Ne-am extaziat toate pe langa un bol de supa gigant, care ar fi portia pentru o persoana, (sigur ati citit deja si la comesenii mei 🙂 ) iar eu am mers pe inca o recomandare a Cristinei si mi-am picurat, in supa, putin ulei de masline picant. Din supa pot manca lejer doua persoane iar ce am remarcat si la paste, oamenii de la Cuccina nu se zgarcesc cu portiile.

La desert am dat de greu. Eu am auzit cuvantul magic Cheesecake si dupa o a doua runda de negocieri cu stomacul s-a decis: Torta Piemonteze de pe meniul Cucina, Cheesecake si Betti’s Bread Pudding (un desert cald si aromat insotit de inghetata de vanilie), ultimele doua fiind de pe meniul de la proaspat deschisul JW Steakhouse, restaurantul vecin care inainte se numea Cupola.

Preferatul meu (si al Elenei) a fost cheesecake-ul, cu un topping de smantana foarte revigorant din care am mancat pana am crezut ca o sa pleznesc si tot nu l-am dovedit. Urmat indeaproape in topul preferintelor de Torta Piemontese, o prajitura clasica din regiunea Piemont, reinterpretata de cei de la Cucina si transformata intr-un tort cu crema. Daca nu mergeti doar pentru un desert, recomand cu caldura sa il impartiti (mai ales cheesecake-ul), portiile sunt foarte mari.

Dupa cina, ne-am rostogolit pana in apartamentul nostru princiar (nu am mai stat la un alt Marriott in alte tari dar am o vaga banuiala ca putine se bucura de un spatiu atat de mare ca cel oferit de o cladire construita pentru a arata grandoarea epocii socialiste) unde am continuat cu prosecco si voie-buna.

La micul dejun, Monica si cu mine ne plangeam ca suntem inca satule, dar am gasit loc pentru niste muesli Bircher (revelatia mea de la acest mic dejun) cu sos acrisor de mango (alta revelatie) si fructe proaspete. Cine a mai umblat pe blogul meu stie ca asta e masa mea favorita a zilei, iar micul dejun de la hotel (cand e bun) e paradisul. De asta, mare mi-a fost ciuda ca inca mai digeram la cina din seara trecuta si n-am putut nici macar sa trec prin fata omletei si a baconului si a celorlalte bunatati.

Sunt asa rusinata ca am ignorat total sectiunea de patiserie (desi nu m-am rabdat si am luat o mushca din croissantul cu faina integrala din selectia pe care a adus-o Mazi la masa) incat mai bine nu mai zic nimic ca sa nu mai supar zeii micului dejun! Dar sper (total nefondat) la o a doua sansa, ca sa ma pot rascumpara :D!

Sunt rusinos de in urma cu povesti despre doua iesiri foarte simpatice cu grupul meu favorit de foodies.
Incep, in ordine cronologica, cu cina de la Loft, unul din cele mai posh (iertati englezismul, dar asta e cuvantul ce caracterizeaza cel mai bine restaurantul) locuri din Bucuresti si care, probabil, ar fi ramas un mister pentru mine fara invitatia via Crazy Mother Cooker, care i-a adunat de-a lungul mesei pe pe Madalin (Wine and Knives), Smaranda (Zana Eficientei) Mazi (Chez Mazilique), Cookie (Easy Peasy), Elena (Le Blog Piquant) si subsemnata sa incercam meniul propus de Chef Samuel Le Torriellec.

Restaurantul cu iz de club/lounge se afla intr-una din cele mai frumoase cladiri de birouri din capitala – Metropolis Center care, in peisajul bucurestean, zici ca e din cu totul alt film, cu fatada ei din caramida, impecabil renovata. Odata intrat in Loft ramani tot in lumea filmelor, primul lucru de care am dat cu ochii fiind proiectiile de pe peretele opus barului, cu scene de cuplu, din pelicule foarte cunoscute.

Cand vine meniul esti deja pregatit sa alegi dintr-o lista de feluri de mancare de inspiratie cinematografica – toate felurile sunt mai intai botezate dupa un film si mai apoi vine si explicatia ingredientelor. Legaturile dintre filme si mancare sunt lasate, insa, la imaginatia fiecaruia si nu sunt intotdeauna foarte evidente, spre exemplu desertul meu se numea Amelie, dar nu era, cum s-ar astepta oricine a vazut filmul (in mod repetat :P), un creme brulee.

Bucatele sunt intr-adevar alese iar fotografiile mele nu le fac prea multe complimente, pentru ca lumina era putina si mov/roz/albastra – foarte buna la atmosfera, nu asa buna la poze. Dar asta e un mic inconvenient peste care am trecut repede avand in vedere ce ni s-a asternut pe masa.

Eu am ales crevetii pe pat de dulceata de rosii cherry dar mi-a ramas in minte aperitivul lui Mazi, o terina de fois gras cu fructe confiate.

Am continuat cu o pulpa de rata si am furat dintr-un delicios piure de cartofi cu trufe pe care si-l comandase Cookie.

Iar la desert, am luat un Amelie, un mousse decadent de ciocolata, cu pe un blat foarte subtire si crocant si care se lafaia intr-o mare de creme anglaise. Un desert foarte fin dar prea bogat dupa o cina atat de copioasa. Am furat (din nou) si din creme brulee-ul lui Cookie, care ar fi fost o alegere mai inteleapta pentru ca era mai usurel.

Loft e un restaurant scump (evident depinde la ce te raportezi) dar primesti exact ce te astepti de la un astfel de local: servire atenta, ingrediente de calitate si mancaruri sofisticate. Cred ca ziua arata minunat cu lumina naturala izvorand prin geamurile imense si probabil e un loc bun de impresionat partenerii de afaceri la un business lunch sau cina.

Acum doua saptamani, in aceeasi zi in care m-am intors de la Londra, am ajuns la tara, un loc care mi se pare din ce in ce mai pitoresc. Am prins o zi  de toamna senina si incredibil de colorata, in care am cules tot ce am mai putut din gradina iar acum mai urmeaza sa si pun in practica tot felul de idei cu productia.

Am zburdat eu ce-am zburdat prin gradina sa umplu cosul dar pe seara s-a lasat un frig de a trebuit sa facem foc in soba. Asa ca pana s-a incalzit prin casa eu am facut atmosfera in bucatarie cu niste fursecuri super parfumate pe care le-am dat gata la un pahar de vin fiert. Reteta am adaptat-o din Good Food, editia UK, pe care am cules-o de la Londra si sunt simplu de facut nu e nevoie de pregatiri in prealabil.

Cuptorul se incinge la 200 de grade. 250 de grame de unt moale se amesteca cu 85 de grame de zahar pudra. Eu am folosit zahar pudra brun pentru ca am gasit o rasnita prin casa si am inceput sa rasnesc tot ce-am prins. Zahar pudra brun gata facut am vazut la Mega Image, unde au vreo 4-5 feluri de zahar Billington’s.  Peste unt si zahar se mai adauga 100 g nuci macinate si o lingurita de cuisoare macinate, o jumatate de lingurita de nucsoara si 350 g de faina.

Se omogenizeaza totul si se formeaza bilute de marimea unei nuci, pe care le apasati in tava cu o furculita. Nu isi modifica forma la copt, mai cresc foarte putin dar cel mai important e ca nu se latesc, asa ca nu e nevoie de o spatiere prea mare in tava, cam 1,5 cm intre fursecuri e ok. Se tin 12-15 minute la copt, si nu asteptati sa se rumeneasca cine stie ce, pentru ca vor fi prea uscate cand se racesc.

 

Cand sunt inca fierbinti scuturati peste ele zahar pudra amestecat cu cuisoare macinate. Aici e dupa gust, eu nu ma dau in vant cine stie ce dupa zahar pudra dar la fursecurile astea am pus din belsug pentru ca cereau.

Acum mai bine de o luna, prietena mea, Anca, m-a rugat sa pun link-ul, pe care poate l-ati vazut in stanga, catre Fundatia Sf. Dimitrie, pentru ca aveau o campanie de strangere de fonduri care sa ii ajute sa echipeze micii scolari de care au grija la centrul de zi,  cu cele necesare pentru scoala.

Nici macar n-am stat pe ganduri. Pe cei de la Sf Dimitrie ii stiu de pe vremea studentiei si le datorez prima experienta de voluntariat si primul contact cu oamenii buni care incearca sa indrepte putin din nedreptatile societatii noastre. Petrec multe ore pe zi, cu resurse din ce in ce mai putine, incercand sa ajute copii in situatii pe care cu greu ni le putem imagina din confortul caselor noastre. Inca nu am cunoscut o persoana mai generoasa ca si Anca si stiu ca nu toti suntem meniti sa facem o astfel de munca. Dar putem face alte lucruri, pentru ca, din pacate, organizatiile ca Sf. Dimitrie nu supravietuiesc din vorbe bune.

Asa ca, astazi, la sediul Fundatiei (Str. Matei Basarab nr. 50, sector 3, Bucuresti), se liciteaza tot felul de bunatati sau frumuseti, donate sau create de copii si prieteni. Printre care si tortul meu-cadou pe care l-am facut cu drag si ciocolata pentru un pofticios generos! Daca va tenteaza, ” Licitatia de zambete” incepe la ora 18.00 si e deschisa oricui e pus pe fapte bune.

Iar am fost la Londra cu treaba ceea ce a inseamnat ca a trebuit sa imi dramuiesc foarte bine timpul liber astfel incat sa ajung si in cateva locuri de pierzanie pentru gurmanzi ca mine. Aveam mai multe pe lista dar pentru ca n-am ajuns peste tot va fi nevoie sa ma intorc la un moment dat in minunatul oras, ceea ce nu e o treaba asa rea.

Unul dintre obiectivele mele a fost sa localizez o institutie in materie de cupcakes si anume The Hummingbird Bakery. Cupcakes-urile sunt peste tot in Londra. Ca si in cazul decoratului de torturi s-a dezvoltat o intreaga industrie in jurul lor si le gasesti peste tot, de la supermarket la Harrods sau la magazine care fac numai asta (si o selectie limitata de prajituri), precum Hummingbird. Gasesti variante mai homemade sau mai de linie de productie si gasesti chiar kituri cu tot ce-ti trebuie pentru o tava de 12 muffins de la ingredinete la hartiutze si decoratiuni.

The Hummingbird Bakery are patru locatii in Londra, eu am fost la Hummingbird numarul 2, care a fost deschisa in South Kensington in 2007. E o locatie mica, cu doua mese minuscule afara pentru cand prinzi o raza de soare si alte 2 inauntru. Din geamuri te imbie niste cupcakes aranjate frumos si care te invita sa descoperi cele doua vitrine doar cu cupcakes si un colt cu prajiturile zilei. Ceea ce cred ca e caracteristic pentru Hummingbird este cantitatea generoasa de glazura aranjata fara prea multe fasoane pe cupcake. Cam pe stilul altei cupcakery si mai celebre, Magnolia din New York (unde n-am ajuns dar daca ati ajuns voi, lasati un comment cu impresii :)).

Ca orice bakery cu notorietate si-au lansat si o carte, pe care nu mi-am mai luat-o pentru ca deja imi facusem cota. Despre cupcakes in sine pot sa va spun ca am incercat un red velvet, primul meu red velvet care a fost o dezamagire – colorantul rosu din belsug ii da un gust putin chimic pe care nu-l acopera nicio alta aroma. In schimb, muffinurile cu morcov sunt criminale – pufoase si aromate cu o portie generoasa de crema de branza si unt deasupra – yummmm! Daca nu sunteti amatori de lucruri dulci in draci, Hummingbird nu o sa fie chiar pe gustul vostru pentru ca glazura de pe cupcakes, pe care o pun fara pic de zgarcenie (cam o treime din cupcake) e crema de unt (buttercream) cu mult, mult zahar si cu crema de branza la unele sortimente.

O alta excursie obligatorie era pana la Cakes4Fun, in Putney, unde am facut cursul de decorare asta primavara. Mi-am luat mult doritele cuttere pentru orhidee din zahar, alte acareturi, plus ultima carte lansata de ei despre noua moda in materie de prajituri “bitesize”: cakepops. Am tras iar cu ochiul la sala lor unde vorbesc cu viitoarele mirese despre tortul de nunta, am mai suspinat putin si am plecat pentru ca era ora inchiderii.

Am pastrat ce-i mai bun pt final: Ottolenghi. Nu pot sa va descriu bogatia din vitrina si de pe tejgheaua micului restaurant/delivery/patiserie. Si nici poze bune n-am sa va arat ca nu am mai carat aparatul dupa mine. E ceva ce trebuie sa simti si sa gusti. Eu am dat iama mai mult la dulciuri decat la mancare dar mi-am luat cartea sa ma asigur ca o sa pot incerca acasa cat mai multe din salatele care mi-au facut cu ochiul si n-am putut sa le iau acasa. Pe carte pusesem ochii asta iarna, intr-o vizita in bucataria magica a Chez Mazilique dar ma bucur asa tare ca mi-am luat-o direct de la restaurant, pentru ca e un suvenir fara data de expirare si pentru ca e semnata de cei doi chefs de la Ottolenghi – faptul ca isi mai fac timp sa semneze copii ale cartilor care se vand in magazin, chiar daca faima restaurantului a trecut de mult de granitele Marii Britanii mi se pare un gest marunt dar care arata ca ceea ce scriu in prefata cartii e chiar adevarat.

Despre dulciurile de la Ottolenghi nu am decat superlative, printre care, cea mai frageda crusta de tarta si cel mai bun brownie care a detronat brownie-ul meu preferat de pana acum, cel de la Marriott. Tarta cu fructul pasiunii si bezea a starnit pasiuni pentru dulciuri cu creme acrisoare pe care nu credeam sa le am. In ultima zi am fost de 3 ori pe la ei. Sa continui?

Stiu putine persoane carora le place ouzo si daca va aflati in categoria asta (in care ma aflu si eu, de altfel) sa nu va lasati descurajati de titlu. Reteta asta a fost in mare pericol pentru ca era cat pe ce sa mananc smochinele direct din tava si sa nu mai fac niciun clafoutis. Dupa ce am venit cu plasa de smochine de la supermarket am cautat in lung si-n lat ceva mai provocator de facut cu ele. Am ajuns la reteta asta adaptand si combinand doua retete a doi pastry chefs cu multe stele Michelin: Michel Roux (Pastry Savoury & Sweet) si David Lebovitz (Ready for Dessert).

Sa incepem cu David si delicioasele smochine. Reteta lui cere Chartreuse, dar cum eu a trebuit sa dau fuga la laptop si sa caut pe wikipedia ce e Chartreuse mi-era clar ca nu am asa ceva prin casa. Din descriere trebuia sa fie o spirtoasa cu aroma puternica asa ca eu m-am riscat cu niste ouzo. De altfel, cum eu asociez smochinele cu Grecia, pentru ca acolo am mancat cele mai multe si mai dulci, nu mi s-a parut o combinatie rea.

Cuptorul trebuie incins la 200 de grade Celsius. Am taiat smochinele (450 g) le-am spalat, le-am taiat coditele si le-am taiat in patru. Apoi le-am pus intr-o tava din ceramica (poate fi si una din sticla termorezistenta, important este sa fie destul de mare astfel incat smochinele sa incapa intr-un singur strat). Apoi se toarna 3 linguri de ouzo si 2 de miere, se amesteca sa ajunga pe la toate smochinele si se baga la cuptor, acoperite cu folie de aluminiu, pret de 20 de minute.

Le-am lasat sa se raceasca si m-am pus pe pregatit aluatul de clafoutis. Reteta lui Michel Roux este mai moale si cremoasa decat ce am compilat pentru cel cu visine, seamana mai mult cu o budinca asa ca am ales sa il fac in sase forme mici de tarta cu diametrul de 11 cm. Daca il faceti intr-o singura tava, mai mare, ar fi bine sa faceti o foaie de tarta precoapta mai intai pentru ca altfel o sa fie foarte greu de scos intr-o forma eleganta.

Cuptorul se incinge la 180 de grade. Am amestecat 150 ml de smantana dulce cu 150 de ml lapte si  150 g zahar, o jumatate de pastaie de vanilie intr-o cratita pe care am pus-o pe foc si am tinut-o pana aproape a fiert amestecul. Separat, am batut 5 oua intregi peste care am turnat smantana cu laptele luate de pe foc. Se toarna intr-un fir subtire, amestecand continuu. L-am lasat sa se racoreasca putin (cam 10 minute) si am adaugat si 35 g faina.

In fiecare forma am pus cate 4-5 sferturi de smochina (ce a ramas am mancat instant – mierea le da dulceata pe care m-as fi asteptat sa o aiba si proaspete dar din pacate la noi in supermarket nu ajung smochinele dulci pe care le-am mancat in Grecia sau Portugalia), iar siropul l-am pus la frigider pentru mai tarziu. Apoi am impartit aluatul intre cele 6 forme.

Se tin la cuptor 30 de minute  si cand le scoateti presarati niste zahar tos deasupra lor. Nu va alarmati daca incep sa se umfle pe margine, asa se comporta clafoutis-ul dar isi revine cuminte la o forma plata dupa ce e scos din cuptor. L-am mancat caldut, cu inghetat de vanilie si siropul de la smochine iar cronicarii (sotul meu) au scris numai de bine. Aveam emotii pentru ca nici lui nu-i place ouzo, dar sincer nu stiu daca s-a prins ca asta era ingredietul secret 😉 pentru ca uite ce-a ramas in urma:

Revin asap cu doua vorbe despre cele 2 zile si 3 seri petrecute la Londra unde am cautat, cu harta in mana, Ottolenghi si The Hummingbird Bakery.